În numele unei vieţi lipsite de boli grave şi în care accidentele, chiar şi cele mai insignifiante, ar putea fi remontate, aproape fără complexitate, şi al cărei speranţă la naştere trece lejer de 100 de ani, aţi accepta o societate ce realizează copii genetice de la care se aşteaptă, după o viaţă scurtă, trăită inocent, să doneze membre sau organge interne, după care apoi completează, funcţia fiindu-le desăvârşită? În faţa unei vieţi lipsită de griji medicale majore, aţi accepta o predare morală asupra elementului ce vă susţine acest mod de viaţă, ignorând realitatea afectivă, cognitivă a acestor duplicate?
Preluând oarecum din mijlocul acţiunii din The Island, acest film este mai puţin o "aventură" eroică în tărâmul consumerist, ce a trădat dreptatea, şi apreciază în schimb o abordare introspectivă şi lentă, din perspectiva personajului principal, Kathy (Carey Mulligan, într-un rol în care asimilează pedantic caracteristicile molcome şi tolerante ale personajului ce-l interpretează) asupra curentului amoral ce este dobândit aproape fără protest (niciunul menţionat, iar încercări de realizare asupra eticii, mor odată cu proiectul asupra căruia se opreşte filmul) odată cu aceste progrese medicale. Explicit, nu se menţionează niciodată originea lor, însă tensiuni insurmontabile în psihicul tinerilor se relevă prin diferite ieşiri, în special ale lui Ruth (Keira Knightley), pe final.
Filmul se deschide cu o prezentare a Hailsham, o şcoală, în care copiii par neatinşi de realităţile ce ar pătrunde în filme ce prezintă astfel de şcoli; Kathy are o afinitate puternică faţă de Tommy, iar cei doi devin bun prieteni, însă fata ce mereu îl tachina pe Tommy, Ruth, îl abordează romantic, iar o relaţie între cei doi începe. Între timp aflăm, prin vocea unei profesoare ce lucrează la Hailsham (evident, temporar după această dezvăluire) adevărul despre această şcoală specială plină de aceşti copii speciali: ei nu vor putea niciodată să aibă măcar şansa de a-şi îndeplini visele omniprezente în vieţile celor mici despre potenţialul vieţii lor adulte. Aceşti copii au un singur scop, şi anume de a deveni maturi biologic, după care vor servi drept donatori pentru societate, ducându-şi viaţa la bun sfârşit, completând. Viaţa lor este astfel începută prin a-i condiţiona să-şi accepte propria existenţă de donatori, fără mari răbufniri psihologice.
Celelalte două părţi ale filmului, introduc secvenţial viaţa scurtă ce li se permite acestor personaje, trecând printr-o acumulare a cunoştiinţelor din împrejurimi şi micul anturaj, diferenţiere calitativă (donatori şi îngrijitori), speranţă, resemnare, acceptare şi sfârşire. Trioul de prieteni este secundar poveştii, şi poate fi interpretat, în cadrul vieţii lor, prin abordare contextuală, ca fiind exclusiv secvenţa unei vieţi trăite şi împlinite: deja la 20 de ani se comportă ca la vârsta mijlocie, pentru ca la 30 de ani, sclipirea să fi dispărut aproape în totalitate, acceptând liniştit soarta ce le este pecetluită.
Nu cuprinde nici o perspectivă crudă asupra implicaţiilor etice şi politice, nici o abordare moralizantă a situaţiei dintr-o poziţie inatacabilă; filmul preferă o poveste personală, din perspectiva lui Kathy, care nu poate, şi oarecum condiţionată psihologic, dar şi terifiată de potenţiala realitate a adevărului, să străpungă stabilimentul social şi politic instituit, şi, precum se poate vedea şi în Tommy şi Ruth, personaje mai individualizate, preferă o amăgire serenă şi speranţă implacabilului adevăr despre vieţile lor. Un astfel de tratament poate nu este pe placul celor care aşteaptă o voce impersonală sau moralizatoare din spatele camerei, cu o pletoră de informaţii; încercarea este dulce şi inviolabilă, dar în acelaşi timp spectatorul este conştient de paralizia personajelor şi scurgerea dezolantă a timpului.
Personajele sunt cuprinse într-un univers inescapabil, singura familie fiindu-le ceilalţi ca ei, iar singura evadare din calea tristeţii o perpetuă vieţuire în prezent, ce nu le permite o îngândurare prea adâncă asupra filosofiei şi naturii situaţiei lor. Societatea le este străină, etica este abandonată, iar vieţile lor, deşi scurte, sunt în cadrul scopului şi universului lor, pline şi întregite.
8/10
Dec 30, 2010
The Disappearance of Alice Creed (2009)
Dacă s-ar întâmpla ca brusc să fiţi răpiţi, fără vreo explicaţie, să fiţi dezgoliţi şi închişi şi hrăniţi precum nişte animale, aţi reacţiona oare altfel faţă de Alice Creed?
Filmul în sine este mai puţin despre o răpire de succes sau eşuată, sau de eforturile autorităţilor de a urmări situaţia şi de a o rezolva, încărcat de sentimentalismul excesiv al părinţilor sau de răzbunarea ireală a unui mercenar improvizat, cât despre relaţiile ce se stabilesc simplu între părţile implicate direct, anume răpita, cu aport redus în prima parte a filmului, şi cei doi răpitori, care suferă fiecare un şoc asupra liniştii lor interioare.
Gemma Arterton realizează o performanţă credibilă a unui personaj în stare de şoc, ce îşi însuşeşte mediul înconjurător spre a-l folosi oricând spre avantajul său. Nu debordează de eroism banal, nici nu se supune regulii crengilor în vânt care îşi descoperă resurse nebănuite ce duc spre un final apoteotic, deus ex machina. Prezenţa sa este în necesitarea scenariului, şi acţionează mai degrabă ca un element declanşator, cum dealtfel numai din postura sa se poate înfăptui; Alice arată în fiecare moment ca o tânără dezorientată care acţionează sub influenţa momentului, cu gânduri elementare de supravieţuire.
Danny şi Vic reprezintă nu numai banalul cuplu simplifcat (deoarece, aşa cum explică şi Vic, ce e mai simplu, e mai bine) de răpitori, iar relaţia lor atinge zone foarte rar explorate în acest gen de film; Vic, interpretat de Eddie Marsan, este creierul operaţiunii: el stabileşte minuţiozitatea cauzală în tot ceea ce se întâmplă, are grijă ca planul să nu aibă hibe, este vocea disciplinei şi a ordinii, iar singura sa slăbiciune îl pune într-o fantă de lumină obscură spre final, spectatorul încercând sentimente de amuzament şi compătimire. Danny este o parte şubredă, el a identificat victima, dar este impacient, visător, puţin mai rupt de realitatea momentului şi cu o atenţie figurativă asupra dorinţelor sale trecătoare. Instabilitatea sa provoacă două conflicte şi rezolvă poetic filmul, sub auspicii clasice.
Dacă doriţi un film ordinar despre o răpire, cu elemente false de târguială, sindromul Stockholm, poliţişti limitaţi, cu tentă de existenţialism, atunci veţi fi dezamăgiţi; încercarea acestui film aduce cu sine, deşi nu la fel de reuşit precum Dog Day Afternoon, lipsindu-i o forţă centrală şi o dramatizare mai efectivă a tensiunii create, o aruncare a privirii asupra unor relaţii dintre oameni, scoşi din momentalitea lor banală şi forţaţi să caute o ieşire din situaţii tensionate şi stresante, asupra cărora controlul le este amăgitor.
6/10
Filmul în sine este mai puţin despre o răpire de succes sau eşuată, sau de eforturile autorităţilor de a urmări situaţia şi de a o rezolva, încărcat de sentimentalismul excesiv al părinţilor sau de răzbunarea ireală a unui mercenar improvizat, cât despre relaţiile ce se stabilesc simplu între părţile implicate direct, anume răpita, cu aport redus în prima parte a filmului, şi cei doi răpitori, care suferă fiecare un şoc asupra liniştii lor interioare.
Gemma Arterton realizează o performanţă credibilă a unui personaj în stare de şoc, ce îşi însuşeşte mediul înconjurător spre a-l folosi oricând spre avantajul său. Nu debordează de eroism banal, nici nu se supune regulii crengilor în vânt care îşi descoperă resurse nebănuite ce duc spre un final apoteotic, deus ex machina. Prezenţa sa este în necesitarea scenariului, şi acţionează mai degrabă ca un element declanşator, cum dealtfel numai din postura sa se poate înfăptui; Alice arată în fiecare moment ca o tânără dezorientată care acţionează sub influenţa momentului, cu gânduri elementare de supravieţuire.
Danny şi Vic reprezintă nu numai banalul cuplu simplifcat (deoarece, aşa cum explică şi Vic, ce e mai simplu, e mai bine) de răpitori, iar relaţia lor atinge zone foarte rar explorate în acest gen de film; Vic, interpretat de Eddie Marsan, este creierul operaţiunii: el stabileşte minuţiozitatea cauzală în tot ceea ce se întâmplă, are grijă ca planul să nu aibă hibe, este vocea disciplinei şi a ordinii, iar singura sa slăbiciune îl pune într-o fantă de lumină obscură spre final, spectatorul încercând sentimente de amuzament şi compătimire. Danny este o parte şubredă, el a identificat victima, dar este impacient, visător, puţin mai rupt de realitatea momentului şi cu o atenţie figurativă asupra dorinţelor sale trecătoare. Instabilitatea sa provoacă două conflicte şi rezolvă poetic filmul, sub auspicii clasice.
Dacă doriţi un film ordinar despre o răpire, cu elemente false de târguială, sindromul Stockholm, poliţişti limitaţi, cu tentă de existenţialism, atunci veţi fi dezamăgiţi; încercarea acestui film aduce cu sine, deşi nu la fel de reuşit precum Dog Day Afternoon, lipsindu-i o forţă centrală şi o dramatizare mai efectivă a tensiunii create, o aruncare a privirii asupra unor relaţii dintre oameni, scoşi din momentalitea lor banală şi forţaţi să caute o ieşire din situaţii tensionate şi stresante, asupra cărora controlul le este amăgitor.
6/10
Oct 9, 2010
Two Lovers (2008)
Când motivul existenţei tale de până mai ieri dispare brusc în urma unei tehnicalităţi, iar în urma vortexului sinuciderea pare singura ta opţiune, spre ce mai priveşti înainte pentru a-ţi motiva dorinţa de a trăi?
Ultimul film până în acest an al controversatului Joaquin Phoenix, ce îl joacă pe Leonard, un tânăr ce este salvat de la sinucidere, pentru ca apoi să plece nepăsător spre casă; rezidează alături de părinţii puternic religioşi (evrei), şi chiar şi la vârsta sa înaintată doresc să îi găsească o soţie. Evident că tranzacţia va cuprinde în fundal şi una economică între familia sa şi cea a fetei, Sandra, un tunel ce pare a-i constrânge deciziile tânărului prin fundamentarea planului său de viitor când acesta vrea doar o eliberare.
Surpriza vine din faptul că, în ciuda reticenţei iniţiale, ajunge chiar să o placă pe această tânără fată, care pare un mozaic între naivitatea adolescentelor şi seriozitatea femeilor a căror viaţă a fost dinainte planificată, iar ele se lasă doar în prada sentimentelor spontane ce se pot isca, iar spre norocul ei, chiar o fac.
În această scenă pică o nouă vecină, Michelle (jucată excelent de Gwyneth Paltrow, în poate cel mai bun rol al ei de la Proof); aceasta este total diferită de Sandra, iar dezinvoltura, maturitatea şi familiarismul ei îl cuceresc ezoteric pe închisul Leonard.
Însă în orice situaţie de genul, nimic nu ajunge să fie perfect, deşi Leonard crede asta până la capăt - apar confuzii, neînţelegeri, ciocniri de ego-uri, indiferenţă şi sentimente incompatibile. Spontaneitatea scenei finale este subminată de însăşi logica relaţiilor.
Leonard duce o viaţă dublă, una pentru placul părinţilor săi, în care se regăseşte adesea sustras, iar una ca un fel de proiect individual, alături de misterioasa Michelle. Vag, doar mama sa (Isabella Rossellini, şi nu cred să o fi văzut mai potrivită pentru acest rol) pare a fi conştientă de suferinţele interioare ale fiului ei, însă rămâne impasibilă, anticipând parcă finalul anticlimatic.
Regizorul trasează invizibil lumea neîndurătoare a lui Leonard, constant înconjurat, dacă nu de oameni, de propria sa fiinţă, scăpătând într-o lume rece, crudă. Finalul este în fond, o decizie care poate îi va pune viaţa in ordine, nu pentru că aşa ar fi cuvenit, ci pentru că descoperă în sine o maturizare neivită întregul film.
7/10
Ultimul film până în acest an al controversatului Joaquin Phoenix, ce îl joacă pe Leonard, un tânăr ce este salvat de la sinucidere, pentru ca apoi să plece nepăsător spre casă; rezidează alături de părinţii puternic religioşi (evrei), şi chiar şi la vârsta sa înaintată doresc să îi găsească o soţie. Evident că tranzacţia va cuprinde în fundal şi una economică între familia sa şi cea a fetei, Sandra, un tunel ce pare a-i constrânge deciziile tânărului prin fundamentarea planului său de viitor când acesta vrea doar o eliberare.
Surpriza vine din faptul că, în ciuda reticenţei iniţiale, ajunge chiar să o placă pe această tânără fată, care pare un mozaic între naivitatea adolescentelor şi seriozitatea femeilor a căror viaţă a fost dinainte planificată, iar ele se lasă doar în prada sentimentelor spontane ce se pot isca, iar spre norocul ei, chiar o fac.
În această scenă pică o nouă vecină, Michelle (jucată excelent de Gwyneth Paltrow, în poate cel mai bun rol al ei de la Proof); aceasta este total diferită de Sandra, iar dezinvoltura, maturitatea şi familiarismul ei îl cuceresc ezoteric pe închisul Leonard.
Însă în orice situaţie de genul, nimic nu ajunge să fie perfect, deşi Leonard crede asta până la capăt - apar confuzii, neînţelegeri, ciocniri de ego-uri, indiferenţă şi sentimente incompatibile. Spontaneitatea scenei finale este subminată de însăşi logica relaţiilor.
Leonard duce o viaţă dublă, una pentru placul părinţilor săi, în care se regăseşte adesea sustras, iar una ca un fel de proiect individual, alături de misterioasa Michelle. Vag, doar mama sa (Isabella Rossellini, şi nu cred să o fi văzut mai potrivită pentru acest rol) pare a fi conştientă de suferinţele interioare ale fiului ei, însă rămâne impasibilă, anticipând parcă finalul anticlimatic.
Regizorul trasează invizibil lumea neîndurătoare a lui Leonard, constant înconjurat, dacă nu de oameni, de propria sa fiinţă, scăpătând într-o lume rece, crudă. Finalul este în fond, o decizie care poate îi va pune viaţa in ordine, nu pentru că aşa ar fi cuvenit, ci pentru că descoperă în sine o maturizare neivită întregul film.
7/10
Hors de prix (2006)
Audrey Tautou pare să aiba repertorii similare când vine vorba de filmele romantice franţuzeşti, fie că este fata aventuroasă din Le fabuleux destin d'Amélie Poulain, femeia superstiţioasă, dar de neclintit din Un long dimanche de fiançailles sau această tânără, Irène, în căutare de plăceri uşoare, bani mulţi şi viaţă liniştită, reuşească să pătrundă un spirit buclucaş şi anevoios (citite în altă notă şi veţi descoperi personajul slab caracterizat din The Da Vinci Code) în destinul personajelor sale.
Irène descoperă că viaţa lejeră pe care o visează nu compune toate elementele fericirii, iar încercând să găsească o sclipire de ziua ei, îl descoperă pe Jean (interpretat sincer de naiv de Gad Elmaleh), barman, pe care îl confundă cu un individ cu portofel fără fund (sau carte de credit). Descoperită, iar apoi trădată de realitate, încearcă să revină pe traseul stabilit, fără însă a putea renunţa la conexiunea ce s-a format pe timpul unei nopţi de sinceră prietenie.
Personajele au chimie, iar valsul dragostei comportă situaţii comice, stânjenitoare, şi de-a dreptul bizare; Jean descoperă lumea Irènei, şi se foloseşte de noile descoperite avantaje (materiale cu precădere) pentru a o curta pe tânăra de înaltă întreţinere. Pe parcurs însă, amândoi ajung, ca parcă străbătând acelaşi labirint, la concluzii asemănătoare despre situaţia lor, despre fericire...
Povestea este una clasică, iar sfârşitul previzibil, deşi unii ar fi tentaţi să acuze disperarea lui Jean (alţii în aceeaşi situaţie poate ar înţelege) - într-o formă, filmul dezvoltă subiectul dragostei la prima vedere, mascată de înşelăciune şi orbire sentimentală. Privind cu ostentaţie în lumea materială, uiţi că această nu derivă automat şi încălzirea interioară, iar mai mult ca bogătaşii în vârstă ce apar ca perechile celor doi tineri nu pare să ştie asta nimeni mai bine; însă pierzând trenul la momentul lor, singura lor formă de căldură este una cumpărată, falsă.
Prin contrast, Irène descoperă aceasta după multe umilinţe, care nu dor într-atât public, cât în privaţiunea sentimentelor sale; Jean, pe de altă parte este conştient mereu de utilitatea mijlocitoare a banilor, singurul său orizont reprezentând chiar şi 30 de secunde alături de fata pe care începe s-o iubească.
7/10
Irène descoperă că viaţa lejeră pe care o visează nu compune toate elementele fericirii, iar încercând să găsească o sclipire de ziua ei, îl descoperă pe Jean (interpretat sincer de naiv de Gad Elmaleh), barman, pe care îl confundă cu un individ cu portofel fără fund (sau carte de credit). Descoperită, iar apoi trădată de realitate, încearcă să revină pe traseul stabilit, fără însă a putea renunţa la conexiunea ce s-a format pe timpul unei nopţi de sinceră prietenie.
Personajele au chimie, iar valsul dragostei comportă situaţii comice, stânjenitoare, şi de-a dreptul bizare; Jean descoperă lumea Irènei, şi se foloseşte de noile descoperite avantaje (materiale cu precădere) pentru a o curta pe tânăra de înaltă întreţinere. Pe parcurs însă, amândoi ajung, ca parcă străbătând acelaşi labirint, la concluzii asemănătoare despre situaţia lor, despre fericire...
Povestea este una clasică, iar sfârşitul previzibil, deşi unii ar fi tentaţi să acuze disperarea lui Jean (alţii în aceeaşi situaţie poate ar înţelege) - într-o formă, filmul dezvoltă subiectul dragostei la prima vedere, mascată de înşelăciune şi orbire sentimentală. Privind cu ostentaţie în lumea materială, uiţi că această nu derivă automat şi încălzirea interioară, iar mai mult ca bogătaşii în vârstă ce apar ca perechile celor doi tineri nu pare să ştie asta nimeni mai bine; însă pierzând trenul la momentul lor, singura lor formă de căldură este una cumpărată, falsă.
Prin contrast, Irène descoperă aceasta după multe umilinţe, care nu dor într-atât public, cât în privaţiunea sentimentelor sale; Jean, pe de altă parte este conştient mereu de utilitatea mijlocitoare a banilor, singurul său orizont reprezentând chiar şi 30 de secunde alături de fata pe care începe s-o iubească.
7/10
Oct 2, 2010
Une vieille maîtresse (2007)
Dacă povestea lui Casanova ar putea fi respusă, atunci cel mai batjocoritor sfârşit pentru acest erou ar putea fi nu amorezarea miilor de femei, ci încătuşarea propriei inimii aceloraşi săruturi, atingeri, intimităţi, ale unei singure metrese.
Stilul aduce aminte de sexualitatea franţuzească a romanului Les liaisons dangereuses, fără însă substratul confecţionar de intrigi; totuşi, încurcăturile amoroase nu sunt lipsite de propria lor dramă, precum o situaţie din Jane Austen, fără însă posibilitatea derâderii, ci doar cea a contemplaţiei fatidice ce este revărsată cea mai bună parte din timp de către Ryno de Marigny, un tânăr aristocrat francez, ce s-a săturat de pendateria sexuală a trecutului său şi este gata să adopte o viaţă convinsă de soţ fidel, debarasându-se de femeia ce i-a fost alături 10 ani.
Rolul tânărului aristocrat este executat fără exacerbare de modelul Fu'ad Aït Aattou (dealtfel în singurul său rol filmografic); acesta îşi doreşte cu adevărat o altă viaţă alături de fata de care s-a îndrăgostit, Hermangarde, o tânără virgină, lipsită nu numai de experienţele intime, ci şi de cele sociale, fiind întruparea naivităţii răsfăţate, dar bine temperată. Aceasta nu ştie mai nimic de trecutul viitorului ei soţ, iar ca pentru multe tinere din acea perioadă, căsătoria ce va urma reprezintă întreaga sa viaţă şi motiv de existenţă.
Însă Ryno, cu reputaţia sa, nu poate obţine tot ce doreşte inima sa - întâi este nevoie de o conversaţie lungă de o noapte întreagă cu bunica fetei pentru a obţine consimţământul şi pentru a convinge că trecutul său rămâne trecut. Astfel, povestea ne absoarbe în tinereţea aristocratului, când o cunoaşte pentru prima dată pe Vellini (interpretată de Asia Argento) în rolul unei spanioloaice neconvenţională, ce a reuşit să obţină titlul de soţie al unui nobil englez. Începutul dintre cei doi este aproape mitic: el este înfierat de vulgaritatea şi dispreţul femeii, ea nu admite focul dinăuntru decât atunci când flăcările iau cu ele aproape viaţa lui Ryno, în urma unui duel.
Fu'ad este aristocrat în orice înseamnă existenţa sa, fiind seducător, dar nu debordant, chiar şi în momentele cele mai pasionale, păstrându-şi naturaleţea şi fiind destins în cele mai sălbatice momente. Asia, în schimb, înfloreşte personajul ei în orice situaţie, exagerările acesteia lustruindu-i farmecul, vulgarităţile sporindu-i sexualitatea. Relaţia ce durează zece ani nu este una obişnuită...fapt reflectat şi de urmările tragediei ce-i loveşte pe amorezi.
Gelozia lui Vellini este măsurată doar de încercările desperate ale lui Ryno de a scăpa de ea, fiind necesară o confruntare directă şi inechivocă care duce însă doar la un şah pat.
Transformarea este parţială, iar urmarea o extensie naturală a firii celor doi, fiind, nu prinşi între ciocan şi nicovală, ci reprezentând ei înşişi aceste unelte, ciocnindu-se devastator cu ropote de scântei.
7/10
Stilul aduce aminte de sexualitatea franţuzească a romanului Les liaisons dangereuses, fără însă substratul confecţionar de intrigi; totuşi, încurcăturile amoroase nu sunt lipsite de propria lor dramă, precum o situaţie din Jane Austen, fără însă posibilitatea derâderii, ci doar cea a contemplaţiei fatidice ce este revărsată cea mai bună parte din timp de către Ryno de Marigny, un tânăr aristocrat francez, ce s-a săturat de pendateria sexuală a trecutului său şi este gata să adopte o viaţă convinsă de soţ fidel, debarasându-se de femeia ce i-a fost alături 10 ani.
Rolul tânărului aristocrat este executat fără exacerbare de modelul Fu'ad Aït Aattou (dealtfel în singurul său rol filmografic); acesta îşi doreşte cu adevărat o altă viaţă alături de fata de care s-a îndrăgostit, Hermangarde, o tânără virgină, lipsită nu numai de experienţele intime, ci şi de cele sociale, fiind întruparea naivităţii răsfăţate, dar bine temperată. Aceasta nu ştie mai nimic de trecutul viitorului ei soţ, iar ca pentru multe tinere din acea perioadă, căsătoria ce va urma reprezintă întreaga sa viaţă şi motiv de existenţă.
Însă Ryno, cu reputaţia sa, nu poate obţine tot ce doreşte inima sa - întâi este nevoie de o conversaţie lungă de o noapte întreagă cu bunica fetei pentru a obţine consimţământul şi pentru a convinge că trecutul său rămâne trecut. Astfel, povestea ne absoarbe în tinereţea aristocratului, când o cunoaşte pentru prima dată pe Vellini (interpretată de Asia Argento) în rolul unei spanioloaice neconvenţională, ce a reuşit să obţină titlul de soţie al unui nobil englez. Începutul dintre cei doi este aproape mitic: el este înfierat de vulgaritatea şi dispreţul femeii, ea nu admite focul dinăuntru decât atunci când flăcările iau cu ele aproape viaţa lui Ryno, în urma unui duel.
Fu'ad este aristocrat în orice înseamnă existenţa sa, fiind seducător, dar nu debordant, chiar şi în momentele cele mai pasionale, păstrându-şi naturaleţea şi fiind destins în cele mai sălbatice momente. Asia, în schimb, înfloreşte personajul ei în orice situaţie, exagerările acesteia lustruindu-i farmecul, vulgarităţile sporindu-i sexualitatea. Relaţia ce durează zece ani nu este una obişnuită...fapt reflectat şi de urmările tragediei ce-i loveşte pe amorezi.
Gelozia lui Vellini este măsurată doar de încercările desperate ale lui Ryno de a scăpa de ea, fiind necesară o confruntare directă şi inechivocă care duce însă doar la un şah pat.
Transformarea este parţială, iar urmarea o extensie naturală a firii celor doi, fiind, nu prinşi între ciocan şi nicovală, ci reprezentând ei înşişi aceste unelte, ciocnindu-se devastator cu ropote de scântei.
7/10
Ondine (2009)
Divorţul nu este întotdeauna blând cu bărbaţii, chiar în cazul în care poate meritele lor pentru custodia copilului sunt mai evidente. Colin Farrell este Syracuse, un pescar fără noroc, într-atât fiind privat de către acesta, încât după ce pierde custodia fiicei sale fostei sale soţii care este alcoolică, se găseşte întro situaţie dificilă, fiica sa fiind pe dializă şi pe lista celor cu aşteptări pentru donaţii.
Constant batjocorit de întregul orăşel pe seama numelui său, datorită trecutului turbulent de alcoolic, nu se poate lăuda nici cu o proficienţă în pescărit. Până întro zi...
Dacă fantasticul ar putea fi mai evaziv în viaţa unui adult, atunci femeia pe care o pescuieşte într-o zi, jucată seren de Alicja Bachleda, este întruchiparea paradoxului pescăresc: aduce noroc, însă este femeie, iar în concepţia irlandeză a lui Syracuse despre lume, va aduce un eventual ghinion; acest fapt îl bântuie, împiedicându-l să împărtăşească sentimentele fiicei sale (care crede despre femeie că e un fel de sirenă - o selkie - şi că poate îndeplini dorinţe), şi, părăsit de credinţă în sensul instituţional, paranoia şi frica de fericire îl împiedică să realizeze cursul sentimentelor sale pentru această fiinţă găsită atât de oportun.
Legenda spune că o selkie poate sta până la 7 ani pe pământ dacă soţul ei marin n-o doreşte înapoi. Alicja îşi joacă rolul ideal, combinând misticul său feminin (iar nu voluptuos, debordant) cu o aură străină, naivă şi totuşi pătrunzătoare. Când inevitabilul se produce, reacţiile sunt poate prea previzibile, iar fantasticul aduce mai mult cu sinistrul poveştilor fraţilor Grimm decât cu producţiile Disney.
Poate ceea ce te face fericit este menit să te facă fericit, însă nu fără sacrificiile necesare a fi plătite pentru încăpăţânarea de a realiza că să te schimbi e atât de uşor, atunci când ai pentru ce lupta, desconsideraţiile exterioare nefiind în măsură să îţi îndrume viaţa către un stereotip distrugător.
7/10
Constant batjocorit de întregul orăşel pe seama numelui său, datorită trecutului turbulent de alcoolic, nu se poate lăuda nici cu o proficienţă în pescărit. Până întro zi...
Dacă fantasticul ar putea fi mai evaziv în viaţa unui adult, atunci femeia pe care o pescuieşte într-o zi, jucată seren de Alicja Bachleda, este întruchiparea paradoxului pescăresc: aduce noroc, însă este femeie, iar în concepţia irlandeză a lui Syracuse despre lume, va aduce un eventual ghinion; acest fapt îl bântuie, împiedicându-l să împărtăşească sentimentele fiicei sale (care crede despre femeie că e un fel de sirenă - o selkie - şi că poate îndeplini dorinţe), şi, părăsit de credinţă în sensul instituţional, paranoia şi frica de fericire îl împiedică să realizeze cursul sentimentelor sale pentru această fiinţă găsită atât de oportun.
Legenda spune că o selkie poate sta până la 7 ani pe pământ dacă soţul ei marin n-o doreşte înapoi. Alicja îşi joacă rolul ideal, combinând misticul său feminin (iar nu voluptuos, debordant) cu o aură străină, naivă şi totuşi pătrunzătoare. Când inevitabilul se produce, reacţiile sunt poate prea previzibile, iar fantasticul aduce mai mult cu sinistrul poveştilor fraţilor Grimm decât cu producţiile Disney.
Poate ceea ce te face fericit este menit să te facă fericit, însă nu fără sacrificiile necesare a fi plătite pentru încăpăţânarea de a realiza că să te schimbi e atât de uşor, atunci când ai pentru ce lupta, desconsideraţiile exterioare nefiind în măsură să îţi îndrume viaţa către un stereotip distrugător.
7/10
Sep 22, 2010
Taxidermia (2006)
Este mereu dificil să plasezi acele filme care survolează genuri dinstincte, fără însă a putea fi pironit pe unul anume; din acest punct de vedere, capătă o aură suprarealistă, incorporând elemente utile fie din animaţie, comedie sau horror.
Taxidermia este un film maghiar menit să şocheze, însă mai mult decât atât, acesta reuşeşte să creeze o simbolistică menită a fi înţeleasă mai mult subconştient. Filmul urmăreşte povestea a unei familii trecute prin trei generaţii. Prima generaţie este reprezentată de către un maniac sexual în timpul celui de-al doilea război mondial, care în timpul unei scene fanteziste, dă naştere unei concluzii reale pentru ca apoi să fie ucis, precum fascismul în Ungaria.
A doua generaţie priveşte rodul porcos al acelei scene fanteziste, acum "sportiv" de performanţă în Ungaria comunistă. Zic porcos deoarece "sportul" este mâncatul în viteză, iar scenele cu vomă sunt exponente pentru specimen; interesat doar de glorie, concurând cu reprezentanţi ai celorlalte ţări aflate sub dominaţie Sovietică, cariera sa ia o turnură bruscă odată cu descoperirea "dragostei", respectiv sarcina viitoarei sale soţii.
A treia generaţie, reprezentată de fiul "sportivului", un tânăr taxidermist este exponentă a perioadei capitaliste prin care Ungaria trece după căderea comunismului, tâmpită de consumatorism. Viaţa acestuia se învârte în jurul pasiunii sale pentru taxidermie şi în jurul tatălui său, acum un obez suprarealist, obsedat de fosta sa soţie şi de pisicile sale de concurs.
Scena de final este una simbolică pentru locul pe care Ungaria încearcă să şi-l găsească în urma trecerii timpului, fragilă fiind, având ca singur recurs, arta. Asta, ori regizorul filmului doar are plăceri sadice de a-şi tortura spectatorii.
5/10
Taxidermia este un film maghiar menit să şocheze, însă mai mult decât atât, acesta reuşeşte să creeze o simbolistică menită a fi înţeleasă mai mult subconştient. Filmul urmăreşte povestea a unei familii trecute prin trei generaţii. Prima generaţie este reprezentată de către un maniac sexual în timpul celui de-al doilea război mondial, care în timpul unei scene fanteziste, dă naştere unei concluzii reale pentru ca apoi să fie ucis, precum fascismul în Ungaria.
A doua generaţie priveşte rodul porcos al acelei scene fanteziste, acum "sportiv" de performanţă în Ungaria comunistă. Zic porcos deoarece "sportul" este mâncatul în viteză, iar scenele cu vomă sunt exponente pentru specimen; interesat doar de glorie, concurând cu reprezentanţi ai celorlalte ţări aflate sub dominaţie Sovietică, cariera sa ia o turnură bruscă odată cu descoperirea "dragostei", respectiv sarcina viitoarei sale soţii.
A treia generaţie, reprezentată de fiul "sportivului", un tânăr taxidermist este exponentă a perioadei capitaliste prin care Ungaria trece după căderea comunismului, tâmpită de consumatorism. Viaţa acestuia se învârte în jurul pasiunii sale pentru taxidermie şi în jurul tatălui său, acum un obez suprarealist, obsedat de fosta sa soţie şi de pisicile sale de concurs.
Scena de final este una simbolică pentru locul pe care Ungaria încearcă să şi-l găsească în urma trecerii timpului, fragilă fiind, având ca singur recurs, arta. Asta, ori regizorul filmului doar are plăceri sadice de a-şi tortura spectatorii.
5/10
Sep 11, 2010
Renaissance (2006)
Trebuie să recunosc, filmul noir e mai mult o artă, ţine de o specificitate poate mai strâmtă în teme şi exprimare ca oricare alt gen, însă dacă este bine realizat, poate deveni o capodoperă, în stilul neo-noir Se7en; Renaissance chiar are multe în comun cu un film inspirat din acesta, Film Noir, realizat în acelaşi stil de animaţie, însă fără elementele futuriste ce-i dau acestuia dinainte o aură cyberpunk.
Varianta este în original franţuzească, însă eu am avut plăcerea de a vedea dublajul englezesc, realizat foarte bine, iar în afară de puţine nume (ce dealtfel le poţi găsi oriunde într-un astfel de univers) şi de Turnul Eiffel, nici n-ai realiza originile animaţiei.
Daniel Craig oferă vocea personajului principal, detectivul Karas, care stereotipic genului, este foarte calculat, foarte eficient în cazurile sale, dar stilul său personal, respectiv caracterul în special în relaţia cu superiorii şi cu oamenii foarte importanţi îi aduc suspendarea. De aici urmează obişnuitele scene cu acţiunea pe cont propriu, descoperirea unui secret, romanţa cu o femeie implicată în caz şi izbăvirea finală.
Descoperirea sa nu se încadrează însă doar în clişeicul whodunit, ci reuşeşte să pătrundă într-un univers aflat pe marginea unei prăpăstii, iar dincolo de aceasta este schimbarea definitivă şi irevocabilă a rasei umane; ramificaţiile alegerilor personajelor devin astfel mai importante, iar rămâne doar publicului să considere justeţea acţiunilor lui Karas, mereu aflat în dificultatea de a alege între o iluzie perpetuu ingenuă sau o realitate zdrobitoare a identităţii umane.
Filmul este realizat prin unghiuri ce surprind personajele din perspective ce poate nu obişnuiesc un frecventator al majorităţii cinematografiei Hollywoodiene. Stilul este pur alb şi negru, nelăsând niciun pixel în gri, nicio celulă, oarecum prefigurând dilema morală sub care se scufundă concluzia.
8/10
Varianta este în original franţuzească, însă eu am avut plăcerea de a vedea dublajul englezesc, realizat foarte bine, iar în afară de puţine nume (ce dealtfel le poţi găsi oriunde într-un astfel de univers) şi de Turnul Eiffel, nici n-ai realiza originile animaţiei.
Daniel Craig oferă vocea personajului principal, detectivul Karas, care stereotipic genului, este foarte calculat, foarte eficient în cazurile sale, dar stilul său personal, respectiv caracterul în special în relaţia cu superiorii şi cu oamenii foarte importanţi îi aduc suspendarea. De aici urmează obişnuitele scene cu acţiunea pe cont propriu, descoperirea unui secret, romanţa cu o femeie implicată în caz şi izbăvirea finală.
Descoperirea sa nu se încadrează însă doar în clişeicul whodunit, ci reuşeşte să pătrundă într-un univers aflat pe marginea unei prăpăstii, iar dincolo de aceasta este schimbarea definitivă şi irevocabilă a rasei umane; ramificaţiile alegerilor personajelor devin astfel mai importante, iar rămâne doar publicului să considere justeţea acţiunilor lui Karas, mereu aflat în dificultatea de a alege între o iluzie perpetuu ingenuă sau o realitate zdrobitoare a identităţii umane.
Filmul este realizat prin unghiuri ce surprind personajele din perspective ce poate nu obişnuiesc un frecventator al majorităţii cinematografiei Hollywoodiene. Stilul este pur alb şi negru, nelăsând niciun pixel în gri, nicio celulă, oarecum prefigurând dilema morală sub care se scufundă concluzia.
8/10
You Don't Know Jack (2010)
Problema eutanasierii este mai veche decât acest film, însă acesta reuşeşte oricum să atingă subiectele filosofice pertinente, sau în final, dacă se doreşte, argumentele umane ale acestui proces.
Al Pacino face un rol de excepţie, poate cel mai bun de la Scent of a Woman, sau, de ce nu, Heat (şi nu-mi amintesc chiar să-l mai fi văzut cu păr alb, semn probabil că în sfârşit îşi acceptă vârsta şi odată cu aceasta, primeşte roluri mai comfortabile şi mai credibile decât un Tom Cruise la 70 de ani).
Distribuţia este de asemenea foarte bine intuită, John Goodman şi Susan Sarandon oferind roluri ce aduc aminte de zilele lor de excepţie, iar personajele lor par a completa caracterul principal Jack, într-un mod ce nu ar fi fost posibil cu narare sau doar prin conflictualizare nerezolvată (procedeu folosit mult prea des în filme).
Danny Huston în rolul avocatului ce-l protejează pe Jack desăvârşeşte rolul arhetipal al individului ambiţios, mereu interesat de imagine, prin care îşi sporeşte puterea; odată satisfăcute aceste ambiţii, individul nu se mai poate risca, iar deznodământul devine unul previzibil, cu tot respectul şi stima ce o purta avocatul pentru Jack.
Filmul este bazat pe o întâmplare reală, şi în esenţă reuşeşte să ilustreze că naivitatea şi principiile fac un cuplu dezarmant; încrederea lui Jack în sine este prost atribuită din moment ce el alege o cale pur juridică (a se citi cu ramificaţii penale) pentru a-şi demonstra punctul de vedere, încredere ce ar fi fost mai bine plasată în cercuri socio-politice, a grupurilor de interes şi poate a renunţării orgoliului, şi să fi fost de acord să continue într-un stat ce i-ar fi permis subiectul actelor sale.
Opinia publică poate va fi mult de-acum înainte divizată pe problema apartenenţei unei vieţi, dacă aparţine individului sau a societăţii, deşi pare total ignorantă de alegerea unora de a se juca cu viaţa altor oameni, respectiv indiferentă la moartea prin acte violente cu arme letale.
În fond, filmul este realizat foarte bine, iar profunditatea emoţională nu lipseşte, Al Pacino fiind completat atât de către Brenda Vaccaro, ce joacă rolul surorii lui Jack şi ajută în definirea personajului cu sine însuşi, respectiv Susan Sarandon, al cărei personaj devine un fel de interes romantic ce îl ajută pe Jack în relaţiile exterioare şi probabil îl propulsează către actul său final.
Merită menţionată replica lui Al Pacino, 'How dare you compare euthanasia with genocide?' pentru o înţelegere mai deplină a conceptelor folosite şi pentru o alegere competentă şi nu în trend mistic.
8/10
Al Pacino face un rol de excepţie, poate cel mai bun de la Scent of a Woman, sau, de ce nu, Heat (şi nu-mi amintesc chiar să-l mai fi văzut cu păr alb, semn probabil că în sfârşit îşi acceptă vârsta şi odată cu aceasta, primeşte roluri mai comfortabile şi mai credibile decât un Tom Cruise la 70 de ani).
Distribuţia este de asemenea foarte bine intuită, John Goodman şi Susan Sarandon oferind roluri ce aduc aminte de zilele lor de excepţie, iar personajele lor par a completa caracterul principal Jack, într-un mod ce nu ar fi fost posibil cu narare sau doar prin conflictualizare nerezolvată (procedeu folosit mult prea des în filme).
Danny Huston în rolul avocatului ce-l protejează pe Jack desăvârşeşte rolul arhetipal al individului ambiţios, mereu interesat de imagine, prin care îşi sporeşte puterea; odată satisfăcute aceste ambiţii, individul nu se mai poate risca, iar deznodământul devine unul previzibil, cu tot respectul şi stima ce o purta avocatul pentru Jack.
Filmul este bazat pe o întâmplare reală, şi în esenţă reuşeşte să ilustreze că naivitatea şi principiile fac un cuplu dezarmant; încrederea lui Jack în sine este prost atribuită din moment ce el alege o cale pur juridică (a se citi cu ramificaţii penale) pentru a-şi demonstra punctul de vedere, încredere ce ar fi fost mai bine plasată în cercuri socio-politice, a grupurilor de interes şi poate a renunţării orgoliului, şi să fi fost de acord să continue într-un stat ce i-ar fi permis subiectul actelor sale.
Opinia publică poate va fi mult de-acum înainte divizată pe problema apartenenţei unei vieţi, dacă aparţine individului sau a societăţii, deşi pare total ignorantă de alegerea unora de a se juca cu viaţa altor oameni, respectiv indiferentă la moartea prin acte violente cu arme letale.
În fond, filmul este realizat foarte bine, iar profunditatea emoţională nu lipseşte, Al Pacino fiind completat atât de către Brenda Vaccaro, ce joacă rolul surorii lui Jack şi ajută în definirea personajului cu sine însuşi, respectiv Susan Sarandon, al cărei personaj devine un fel de interes romantic ce îl ajută pe Jack în relaţiile exterioare şi probabil îl propulsează către actul său final.
Merită menţionată replica lui Al Pacino, 'How dare you compare euthanasia with genocide?' pentru o înţelegere mai deplină a conceptelor folosite şi pentru o alegere competentă şi nu în trend mistic.
8/10
Pontypool (2008)
Dacă filmele cu zombies şi gore v-au sufocat în ultima vreme şi căutaţi o eliberare intelectuală spre genul horror, Pontypool pare a fi un pariu sigur.
Departe de a folosi vizualul atât în tema sa, dar mai ales în execuţie, filmul vă poate provoca la redescoperirea esenţei pierdute a filmului horror, şi anume imaginarul terorii, imaginarul imposibilului; folosind metode ingenioase (dar nu inedite) de a prezenta acţiunea prin câmpul limitat experimentat de personaje, claustrofobia şi stimulentul unor momente ce sunt redate doar auditiv, filmul reuşeste să-şi păstreze spectatorii în continuu suspans. La construirea acestuia se adaugă descoperirea domoală, pas cu pas, a realităţii din jurul lor, iar explicaţiile ce parvin pe parcurs nu sunt nici pe departe absolute ori exhaustive.
Stephen McHattie în rolul comentatorului radiofonic Grant Mazzy reuşeşte să spargă tiparul eroului promovat de Hollywood, iar cunoştinţele sale limitate, subiectivitatea profesională şi raza scurtă de posibilităţi (nu este Ethan Hunt, nu salvează lumea) îl transpun într-un rol credibil, cotidian, aproape vecin cu comunitatea în care vă aflaţi.
Sfârşitul poate da satisfacţie doar celor ce pot aprecia alte situaţii decât antica dihotomie dintre victorie sau pierzanie, exploatat atât de des prin iraţionalitatea celor ce îl digeră. Este de asemenea un comentariu social şi poate trezi sentimente de regularizare a limbii, ce în final nu trebuie abuzată în clişee fără de sens, ci folosită întru scopul ei precis, de transmitere a ideilor (deşi filmul divaghează de la această etică în ceea ce priveşte înţelegerea lor).
7/10
Departe de a folosi vizualul atât în tema sa, dar mai ales în execuţie, filmul vă poate provoca la redescoperirea esenţei pierdute a filmului horror, şi anume imaginarul terorii, imaginarul imposibilului; folosind metode ingenioase (dar nu inedite) de a prezenta acţiunea prin câmpul limitat experimentat de personaje, claustrofobia şi stimulentul unor momente ce sunt redate doar auditiv, filmul reuşeste să-şi păstreze spectatorii în continuu suspans. La construirea acestuia se adaugă descoperirea domoală, pas cu pas, a realităţii din jurul lor, iar explicaţiile ce parvin pe parcurs nu sunt nici pe departe absolute ori exhaustive.
Stephen McHattie în rolul comentatorului radiofonic Grant Mazzy reuşeşte să spargă tiparul eroului promovat de Hollywood, iar cunoştinţele sale limitate, subiectivitatea profesională şi raza scurtă de posibilităţi (nu este Ethan Hunt, nu salvează lumea) îl transpun într-un rol credibil, cotidian, aproape vecin cu comunitatea în care vă aflaţi.
Sfârşitul poate da satisfacţie doar celor ce pot aprecia alte situaţii decât antica dihotomie dintre victorie sau pierzanie, exploatat atât de des prin iraţionalitatea celor ce îl digeră. Este de asemenea un comentariu social şi poate trezi sentimente de regularizare a limbii, ce în final nu trebuie abuzată în clişee fără de sens, ci folosită întru scopul ei precis, de transmitere a ideilor (deşi filmul divaghează de la această etică în ceea ce priveşte înţelegerea lor).
7/10
Subscribe to:
Posts (Atom)