Dacă filmele cu zombies şi gore v-au sufocat în ultima vreme şi căutaţi o eliberare intelectuală spre genul horror, Pontypool pare a fi un pariu sigur.
Departe de a folosi vizualul atât în tema sa, dar mai ales în execuţie, filmul vă poate provoca la redescoperirea esenţei pierdute a filmului horror, şi anume imaginarul terorii, imaginarul imposibilului; folosind metode ingenioase (dar nu inedite) de a prezenta acţiunea prin câmpul limitat experimentat de personaje, claustrofobia şi stimulentul unor momente ce sunt redate doar auditiv, filmul reuşeste să-şi păstreze spectatorii în continuu suspans. La construirea acestuia se adaugă descoperirea domoală, pas cu pas, a realităţii din jurul lor, iar explicaţiile ce parvin pe parcurs nu sunt nici pe departe absolute ori exhaustive.
Stephen McHattie în rolul comentatorului radiofonic Grant Mazzy reuşeşte să spargă tiparul eroului promovat de Hollywood, iar cunoştinţele sale limitate, subiectivitatea profesională şi raza scurtă de posibilităţi (nu este Ethan Hunt, nu salvează lumea) îl transpun într-un rol credibil, cotidian, aproape vecin cu comunitatea în care vă aflaţi.
Sfârşitul poate da satisfacţie doar celor ce pot aprecia alte situaţii decât antica dihotomie dintre victorie sau pierzanie, exploatat atât de des prin iraţionalitatea celor ce îl digeră. Este de asemenea un comentariu social şi poate trezi sentimente de regularizare a limbii, ce în final nu trebuie abuzată în clişee fără de sens, ci folosită întru scopul ei precis, de transmitere a ideilor (deşi filmul divaghează de la această etică în ceea ce priveşte înţelegerea lor).
7/10
No comments:
Post a Comment