Dacă s-ar întâmpla ca brusc să fiţi răpiţi, fără vreo explicaţie, să fiţi dezgoliţi şi închişi şi hrăniţi precum nişte animale, aţi reacţiona oare altfel faţă de Alice Creed?
Filmul în sine este mai puţin despre o răpire de succes sau eşuată, sau de eforturile autorităţilor de a urmări situaţia şi de a o rezolva, încărcat de sentimentalismul excesiv al părinţilor sau de răzbunarea ireală a unui mercenar improvizat, cât despre relaţiile ce se stabilesc simplu între părţile implicate direct, anume răpita, cu aport redus în prima parte a filmului, şi cei doi răpitori, care suferă fiecare un şoc asupra liniştii lor interioare.
Gemma Arterton realizează o performanţă credibilă a unui personaj în stare de şoc, ce îşi însuşeşte mediul înconjurător spre a-l folosi oricând spre avantajul său. Nu debordează de eroism banal, nici nu se supune regulii crengilor în vânt care îşi descoperă resurse nebănuite ce duc spre un final apoteotic, deus ex machina. Prezenţa sa este în necesitarea scenariului, şi acţionează mai degrabă ca un element declanşator, cum dealtfel numai din postura sa se poate înfăptui; Alice arată în fiecare moment ca o tânără dezorientată care acţionează sub influenţa momentului, cu gânduri elementare de supravieţuire.
Danny şi Vic reprezintă nu numai banalul cuplu simplifcat (deoarece, aşa cum explică şi Vic, ce e mai simplu, e mai bine) de răpitori, iar relaţia lor atinge zone foarte rar explorate în acest gen de film; Vic, interpretat de Eddie Marsan, este creierul operaţiunii: el stabileşte minuţiozitatea cauzală în tot ceea ce se întâmplă, are grijă ca planul să nu aibă hibe, este vocea disciplinei şi a ordinii, iar singura sa slăbiciune îl pune într-o fantă de lumină obscură spre final, spectatorul încercând sentimente de amuzament şi compătimire. Danny este o parte şubredă, el a identificat victima, dar este impacient, visător, puţin mai rupt de realitatea momentului şi cu o atenţie figurativă asupra dorinţelor sale trecătoare. Instabilitatea sa provoacă două conflicte şi rezolvă poetic filmul, sub auspicii clasice.
Dacă doriţi un film ordinar despre o răpire, cu elemente false de târguială, sindromul Stockholm, poliţişti limitaţi, cu tentă de existenţialism, atunci veţi fi dezamăgiţi; încercarea acestui film aduce cu sine, deşi nu la fel de reuşit precum Dog Day Afternoon, lipsindu-i o forţă centrală şi o dramatizare mai efectivă a tensiunii create, o aruncare a privirii asupra unor relaţii dintre oameni, scoşi din momentalitea lor banală şi forţaţi să caute o ieşire din situaţii tensionate şi stresante, asupra cărora controlul le este amăgitor.
6/10
No comments:
Post a Comment