Este mereu dificil să plasezi acele filme care survolează genuri dinstincte, fără însă a putea fi pironit pe unul anume; din acest punct de vedere, capătă o aură suprarealistă, incorporând elemente utile fie din animaţie, comedie sau horror.
Taxidermia este un film maghiar menit să şocheze, însă mai mult decât atât, acesta reuşeşte să creeze o simbolistică menită a fi înţeleasă mai mult subconştient. Filmul urmăreşte povestea a unei familii trecute prin trei generaţii. Prima generaţie este reprezentată de către un maniac sexual în timpul celui de-al doilea război mondial, care în timpul unei scene fanteziste, dă naştere unei concluzii reale pentru ca apoi să fie ucis, precum fascismul în Ungaria.
A doua generaţie priveşte rodul porcos al acelei scene fanteziste, acum "sportiv" de performanţă în Ungaria comunistă. Zic porcos deoarece "sportul" este mâncatul în viteză, iar scenele cu vomă sunt exponente pentru specimen; interesat doar de glorie, concurând cu reprezentanţi ai celorlalte ţări aflate sub dominaţie Sovietică, cariera sa ia o turnură bruscă odată cu descoperirea "dragostei", respectiv sarcina viitoarei sale soţii.
A treia generaţie, reprezentată de fiul "sportivului", un tânăr taxidermist este exponentă a perioadei capitaliste prin care Ungaria trece după căderea comunismului, tâmpită de consumatorism. Viaţa acestuia se învârte în jurul pasiunii sale pentru taxidermie şi în jurul tatălui său, acum un obez suprarealist, obsedat de fosta sa soţie şi de pisicile sale de concurs.
Scena de final este una simbolică pentru locul pe care Ungaria încearcă să şi-l găsească în urma trecerii timpului, fragilă fiind, având ca singur recurs, arta. Asta, ori regizorul filmului doar are plăceri sadice de a-şi tortura spectatorii.
5/10
Sep 22, 2010
Sep 11, 2010
Renaissance (2006)
Trebuie să recunosc, filmul noir e mai mult o artă, ţine de o specificitate poate mai strâmtă în teme şi exprimare ca oricare alt gen, însă dacă este bine realizat, poate deveni o capodoperă, în stilul neo-noir Se7en; Renaissance chiar are multe în comun cu un film inspirat din acesta, Film Noir, realizat în acelaşi stil de animaţie, însă fără elementele futuriste ce-i dau acestuia dinainte o aură cyberpunk.
Varianta este în original franţuzească, însă eu am avut plăcerea de a vedea dublajul englezesc, realizat foarte bine, iar în afară de puţine nume (ce dealtfel le poţi găsi oriunde într-un astfel de univers) şi de Turnul Eiffel, nici n-ai realiza originile animaţiei.
Daniel Craig oferă vocea personajului principal, detectivul Karas, care stereotipic genului, este foarte calculat, foarte eficient în cazurile sale, dar stilul său personal, respectiv caracterul în special în relaţia cu superiorii şi cu oamenii foarte importanţi îi aduc suspendarea. De aici urmează obişnuitele scene cu acţiunea pe cont propriu, descoperirea unui secret, romanţa cu o femeie implicată în caz şi izbăvirea finală.
Descoperirea sa nu se încadrează însă doar în clişeicul whodunit, ci reuşeşte să pătrundă într-un univers aflat pe marginea unei prăpăstii, iar dincolo de aceasta este schimbarea definitivă şi irevocabilă a rasei umane; ramificaţiile alegerilor personajelor devin astfel mai importante, iar rămâne doar publicului să considere justeţea acţiunilor lui Karas, mereu aflat în dificultatea de a alege între o iluzie perpetuu ingenuă sau o realitate zdrobitoare a identităţii umane.
Filmul este realizat prin unghiuri ce surprind personajele din perspective ce poate nu obişnuiesc un frecventator al majorităţii cinematografiei Hollywoodiene. Stilul este pur alb şi negru, nelăsând niciun pixel în gri, nicio celulă, oarecum prefigurând dilema morală sub care se scufundă concluzia.
8/10
Varianta este în original franţuzească, însă eu am avut plăcerea de a vedea dublajul englezesc, realizat foarte bine, iar în afară de puţine nume (ce dealtfel le poţi găsi oriunde într-un astfel de univers) şi de Turnul Eiffel, nici n-ai realiza originile animaţiei.
Daniel Craig oferă vocea personajului principal, detectivul Karas, care stereotipic genului, este foarte calculat, foarte eficient în cazurile sale, dar stilul său personal, respectiv caracterul în special în relaţia cu superiorii şi cu oamenii foarte importanţi îi aduc suspendarea. De aici urmează obişnuitele scene cu acţiunea pe cont propriu, descoperirea unui secret, romanţa cu o femeie implicată în caz şi izbăvirea finală.
Descoperirea sa nu se încadrează însă doar în clişeicul whodunit, ci reuşeşte să pătrundă într-un univers aflat pe marginea unei prăpăstii, iar dincolo de aceasta este schimbarea definitivă şi irevocabilă a rasei umane; ramificaţiile alegerilor personajelor devin astfel mai importante, iar rămâne doar publicului să considere justeţea acţiunilor lui Karas, mereu aflat în dificultatea de a alege între o iluzie perpetuu ingenuă sau o realitate zdrobitoare a identităţii umane.
Filmul este realizat prin unghiuri ce surprind personajele din perspective ce poate nu obişnuiesc un frecventator al majorităţii cinematografiei Hollywoodiene. Stilul este pur alb şi negru, nelăsând niciun pixel în gri, nicio celulă, oarecum prefigurând dilema morală sub care se scufundă concluzia.
8/10
You Don't Know Jack (2010)
Problema eutanasierii este mai veche decât acest film, însă acesta reuşeşte oricum să atingă subiectele filosofice pertinente, sau în final, dacă se doreşte, argumentele umane ale acestui proces.
Al Pacino face un rol de excepţie, poate cel mai bun de la Scent of a Woman, sau, de ce nu, Heat (şi nu-mi amintesc chiar să-l mai fi văzut cu păr alb, semn probabil că în sfârşit îşi acceptă vârsta şi odată cu aceasta, primeşte roluri mai comfortabile şi mai credibile decât un Tom Cruise la 70 de ani).
Distribuţia este de asemenea foarte bine intuită, John Goodman şi Susan Sarandon oferind roluri ce aduc aminte de zilele lor de excepţie, iar personajele lor par a completa caracterul principal Jack, într-un mod ce nu ar fi fost posibil cu narare sau doar prin conflictualizare nerezolvată (procedeu folosit mult prea des în filme).
Danny Huston în rolul avocatului ce-l protejează pe Jack desăvârşeşte rolul arhetipal al individului ambiţios, mereu interesat de imagine, prin care îşi sporeşte puterea; odată satisfăcute aceste ambiţii, individul nu se mai poate risca, iar deznodământul devine unul previzibil, cu tot respectul şi stima ce o purta avocatul pentru Jack.
Filmul este bazat pe o întâmplare reală, şi în esenţă reuşeşte să ilustreze că naivitatea şi principiile fac un cuplu dezarmant; încrederea lui Jack în sine este prost atribuită din moment ce el alege o cale pur juridică (a se citi cu ramificaţii penale) pentru a-şi demonstra punctul de vedere, încredere ce ar fi fost mai bine plasată în cercuri socio-politice, a grupurilor de interes şi poate a renunţării orgoliului, şi să fi fost de acord să continue într-un stat ce i-ar fi permis subiectul actelor sale.
Opinia publică poate va fi mult de-acum înainte divizată pe problema apartenenţei unei vieţi, dacă aparţine individului sau a societăţii, deşi pare total ignorantă de alegerea unora de a se juca cu viaţa altor oameni, respectiv indiferentă la moartea prin acte violente cu arme letale.
În fond, filmul este realizat foarte bine, iar profunditatea emoţională nu lipseşte, Al Pacino fiind completat atât de către Brenda Vaccaro, ce joacă rolul surorii lui Jack şi ajută în definirea personajului cu sine însuşi, respectiv Susan Sarandon, al cărei personaj devine un fel de interes romantic ce îl ajută pe Jack în relaţiile exterioare şi probabil îl propulsează către actul său final.
Merită menţionată replica lui Al Pacino, 'How dare you compare euthanasia with genocide?' pentru o înţelegere mai deplină a conceptelor folosite şi pentru o alegere competentă şi nu în trend mistic.
8/10
Al Pacino face un rol de excepţie, poate cel mai bun de la Scent of a Woman, sau, de ce nu, Heat (şi nu-mi amintesc chiar să-l mai fi văzut cu păr alb, semn probabil că în sfârşit îşi acceptă vârsta şi odată cu aceasta, primeşte roluri mai comfortabile şi mai credibile decât un Tom Cruise la 70 de ani).
Distribuţia este de asemenea foarte bine intuită, John Goodman şi Susan Sarandon oferind roluri ce aduc aminte de zilele lor de excepţie, iar personajele lor par a completa caracterul principal Jack, într-un mod ce nu ar fi fost posibil cu narare sau doar prin conflictualizare nerezolvată (procedeu folosit mult prea des în filme).
Danny Huston în rolul avocatului ce-l protejează pe Jack desăvârşeşte rolul arhetipal al individului ambiţios, mereu interesat de imagine, prin care îşi sporeşte puterea; odată satisfăcute aceste ambiţii, individul nu se mai poate risca, iar deznodământul devine unul previzibil, cu tot respectul şi stima ce o purta avocatul pentru Jack.
Filmul este bazat pe o întâmplare reală, şi în esenţă reuşeşte să ilustreze că naivitatea şi principiile fac un cuplu dezarmant; încrederea lui Jack în sine este prost atribuită din moment ce el alege o cale pur juridică (a se citi cu ramificaţii penale) pentru a-şi demonstra punctul de vedere, încredere ce ar fi fost mai bine plasată în cercuri socio-politice, a grupurilor de interes şi poate a renunţării orgoliului, şi să fi fost de acord să continue într-un stat ce i-ar fi permis subiectul actelor sale.
Opinia publică poate va fi mult de-acum înainte divizată pe problema apartenenţei unei vieţi, dacă aparţine individului sau a societăţii, deşi pare total ignorantă de alegerea unora de a se juca cu viaţa altor oameni, respectiv indiferentă la moartea prin acte violente cu arme letale.
În fond, filmul este realizat foarte bine, iar profunditatea emoţională nu lipseşte, Al Pacino fiind completat atât de către Brenda Vaccaro, ce joacă rolul surorii lui Jack şi ajută în definirea personajului cu sine însuşi, respectiv Susan Sarandon, al cărei personaj devine un fel de interes romantic ce îl ajută pe Jack în relaţiile exterioare şi probabil îl propulsează către actul său final.
Merită menţionată replica lui Al Pacino, 'How dare you compare euthanasia with genocide?' pentru o înţelegere mai deplină a conceptelor folosite şi pentru o alegere competentă şi nu în trend mistic.
8/10
Pontypool (2008)
Dacă filmele cu zombies şi gore v-au sufocat în ultima vreme şi căutaţi o eliberare intelectuală spre genul horror, Pontypool pare a fi un pariu sigur.
Departe de a folosi vizualul atât în tema sa, dar mai ales în execuţie, filmul vă poate provoca la redescoperirea esenţei pierdute a filmului horror, şi anume imaginarul terorii, imaginarul imposibilului; folosind metode ingenioase (dar nu inedite) de a prezenta acţiunea prin câmpul limitat experimentat de personaje, claustrofobia şi stimulentul unor momente ce sunt redate doar auditiv, filmul reuşeste să-şi păstreze spectatorii în continuu suspans. La construirea acestuia se adaugă descoperirea domoală, pas cu pas, a realităţii din jurul lor, iar explicaţiile ce parvin pe parcurs nu sunt nici pe departe absolute ori exhaustive.
Stephen McHattie în rolul comentatorului radiofonic Grant Mazzy reuşeşte să spargă tiparul eroului promovat de Hollywood, iar cunoştinţele sale limitate, subiectivitatea profesională şi raza scurtă de posibilităţi (nu este Ethan Hunt, nu salvează lumea) îl transpun într-un rol credibil, cotidian, aproape vecin cu comunitatea în care vă aflaţi.
Sfârşitul poate da satisfacţie doar celor ce pot aprecia alte situaţii decât antica dihotomie dintre victorie sau pierzanie, exploatat atât de des prin iraţionalitatea celor ce îl digeră. Este de asemenea un comentariu social şi poate trezi sentimente de regularizare a limbii, ce în final nu trebuie abuzată în clişee fără de sens, ci folosită întru scopul ei precis, de transmitere a ideilor (deşi filmul divaghează de la această etică în ceea ce priveşte înţelegerea lor).
7/10
Departe de a folosi vizualul atât în tema sa, dar mai ales în execuţie, filmul vă poate provoca la redescoperirea esenţei pierdute a filmului horror, şi anume imaginarul terorii, imaginarul imposibilului; folosind metode ingenioase (dar nu inedite) de a prezenta acţiunea prin câmpul limitat experimentat de personaje, claustrofobia şi stimulentul unor momente ce sunt redate doar auditiv, filmul reuşeste să-şi păstreze spectatorii în continuu suspans. La construirea acestuia se adaugă descoperirea domoală, pas cu pas, a realităţii din jurul lor, iar explicaţiile ce parvin pe parcurs nu sunt nici pe departe absolute ori exhaustive.
Stephen McHattie în rolul comentatorului radiofonic Grant Mazzy reuşeşte să spargă tiparul eroului promovat de Hollywood, iar cunoştinţele sale limitate, subiectivitatea profesională şi raza scurtă de posibilităţi (nu este Ethan Hunt, nu salvează lumea) îl transpun într-un rol credibil, cotidian, aproape vecin cu comunitatea în care vă aflaţi.
Sfârşitul poate da satisfacţie doar celor ce pot aprecia alte situaţii decât antica dihotomie dintre victorie sau pierzanie, exploatat atât de des prin iraţionalitatea celor ce îl digeră. Este de asemenea un comentariu social şi poate trezi sentimente de regularizare a limbii, ce în final nu trebuie abuzată în clişee fără de sens, ci folosită întru scopul ei precis, de transmitere a ideilor (deşi filmul divaghează de la această etică în ceea ce priveşte înţelegerea lor).
7/10
Subscribe to:
Posts (Atom)