Când motivul existenţei tale de până mai ieri dispare brusc în urma unei tehnicalităţi, iar în urma vortexului sinuciderea pare singura ta opţiune, spre ce mai priveşti înainte pentru a-ţi motiva dorinţa de a trăi?
Ultimul film până în acest an al controversatului Joaquin Phoenix, ce îl joacă pe Leonard, un tânăr ce este salvat de la sinucidere, pentru ca apoi să plece nepăsător spre casă; rezidează alături de părinţii puternic religioşi (evrei), şi chiar şi la vârsta sa înaintată doresc să îi găsească o soţie. Evident că tranzacţia va cuprinde în fundal şi una economică între familia sa şi cea a fetei, Sandra, un tunel ce pare a-i constrânge deciziile tânărului prin fundamentarea planului său de viitor când acesta vrea doar o eliberare.
Surpriza vine din faptul că, în ciuda reticenţei iniţiale, ajunge chiar să o placă pe această tânără fată, care pare un mozaic între naivitatea adolescentelor şi seriozitatea femeilor a căror viaţă a fost dinainte planificată, iar ele se lasă doar în prada sentimentelor spontane ce se pot isca, iar spre norocul ei, chiar o fac.
În această scenă pică o nouă vecină, Michelle (jucată excelent de Gwyneth Paltrow, în poate cel mai bun rol al ei de la Proof); aceasta este total diferită de Sandra, iar dezinvoltura, maturitatea şi familiarismul ei îl cuceresc ezoteric pe închisul Leonard.
Însă în orice situaţie de genul, nimic nu ajunge să fie perfect, deşi Leonard crede asta până la capăt - apar confuzii, neînţelegeri, ciocniri de ego-uri, indiferenţă şi sentimente incompatibile. Spontaneitatea scenei finale este subminată de însăşi logica relaţiilor.
Leonard duce o viaţă dublă, una pentru placul părinţilor săi, în care se regăseşte adesea sustras, iar una ca un fel de proiect individual, alături de misterioasa Michelle. Vag, doar mama sa (Isabella Rossellini, şi nu cred să o fi văzut mai potrivită pentru acest rol) pare a fi conştientă de suferinţele interioare ale fiului ei, însă rămâne impasibilă, anticipând parcă finalul anticlimatic.
Regizorul trasează invizibil lumea neîndurătoare a lui Leonard, constant înconjurat, dacă nu de oameni, de propria sa fiinţă, scăpătând într-o lume rece, crudă. Finalul este în fond, o decizie care poate îi va pune viaţa in ordine, nu pentru că aşa ar fi cuvenit, ci pentru că descoperă în sine o maturizare neivită întregul film.
7/10
Oct 9, 2010
Hors de prix (2006)
Audrey Tautou pare să aiba repertorii similare când vine vorba de filmele romantice franţuzeşti, fie că este fata aventuroasă din Le fabuleux destin d'Amélie Poulain, femeia superstiţioasă, dar de neclintit din Un long dimanche de fiançailles sau această tânără, Irène, în căutare de plăceri uşoare, bani mulţi şi viaţă liniştită, reuşească să pătrundă un spirit buclucaş şi anevoios (citite în altă notă şi veţi descoperi personajul slab caracterizat din The Da Vinci Code) în destinul personajelor sale.
Irène descoperă că viaţa lejeră pe care o visează nu compune toate elementele fericirii, iar încercând să găsească o sclipire de ziua ei, îl descoperă pe Jean (interpretat sincer de naiv de Gad Elmaleh), barman, pe care îl confundă cu un individ cu portofel fără fund (sau carte de credit). Descoperită, iar apoi trădată de realitate, încearcă să revină pe traseul stabilit, fără însă a putea renunţa la conexiunea ce s-a format pe timpul unei nopţi de sinceră prietenie.
Personajele au chimie, iar valsul dragostei comportă situaţii comice, stânjenitoare, şi de-a dreptul bizare; Jean descoperă lumea Irènei, şi se foloseşte de noile descoperite avantaje (materiale cu precădere) pentru a o curta pe tânăra de înaltă întreţinere. Pe parcurs însă, amândoi ajung, ca parcă străbătând acelaşi labirint, la concluzii asemănătoare despre situaţia lor, despre fericire...
Povestea este una clasică, iar sfârşitul previzibil, deşi unii ar fi tentaţi să acuze disperarea lui Jean (alţii în aceeaşi situaţie poate ar înţelege) - într-o formă, filmul dezvoltă subiectul dragostei la prima vedere, mascată de înşelăciune şi orbire sentimentală. Privind cu ostentaţie în lumea materială, uiţi că această nu derivă automat şi încălzirea interioară, iar mai mult ca bogătaşii în vârstă ce apar ca perechile celor doi tineri nu pare să ştie asta nimeni mai bine; însă pierzând trenul la momentul lor, singura lor formă de căldură este una cumpărată, falsă.
Prin contrast, Irène descoperă aceasta după multe umilinţe, care nu dor într-atât public, cât în privaţiunea sentimentelor sale; Jean, pe de altă parte este conştient mereu de utilitatea mijlocitoare a banilor, singurul său orizont reprezentând chiar şi 30 de secunde alături de fata pe care începe s-o iubească.
7/10
Irène descoperă că viaţa lejeră pe care o visează nu compune toate elementele fericirii, iar încercând să găsească o sclipire de ziua ei, îl descoperă pe Jean (interpretat sincer de naiv de Gad Elmaleh), barman, pe care îl confundă cu un individ cu portofel fără fund (sau carte de credit). Descoperită, iar apoi trădată de realitate, încearcă să revină pe traseul stabilit, fără însă a putea renunţa la conexiunea ce s-a format pe timpul unei nopţi de sinceră prietenie.
Personajele au chimie, iar valsul dragostei comportă situaţii comice, stânjenitoare, şi de-a dreptul bizare; Jean descoperă lumea Irènei, şi se foloseşte de noile descoperite avantaje (materiale cu precădere) pentru a o curta pe tânăra de înaltă întreţinere. Pe parcurs însă, amândoi ajung, ca parcă străbătând acelaşi labirint, la concluzii asemănătoare despre situaţia lor, despre fericire...
Povestea este una clasică, iar sfârşitul previzibil, deşi unii ar fi tentaţi să acuze disperarea lui Jean (alţii în aceeaşi situaţie poate ar înţelege) - într-o formă, filmul dezvoltă subiectul dragostei la prima vedere, mascată de înşelăciune şi orbire sentimentală. Privind cu ostentaţie în lumea materială, uiţi că această nu derivă automat şi încălzirea interioară, iar mai mult ca bogătaşii în vârstă ce apar ca perechile celor doi tineri nu pare să ştie asta nimeni mai bine; însă pierzând trenul la momentul lor, singura lor formă de căldură este una cumpărată, falsă.
Prin contrast, Irène descoperă aceasta după multe umilinţe, care nu dor într-atât public, cât în privaţiunea sentimentelor sale; Jean, pe de altă parte este conştient mereu de utilitatea mijlocitoare a banilor, singurul său orizont reprezentând chiar şi 30 de secunde alături de fata pe care începe s-o iubească.
7/10
Oct 2, 2010
Une vieille maîtresse (2007)
Dacă povestea lui Casanova ar putea fi respusă, atunci cel mai batjocoritor sfârşit pentru acest erou ar putea fi nu amorezarea miilor de femei, ci încătuşarea propriei inimii aceloraşi săruturi, atingeri, intimităţi, ale unei singure metrese.
Stilul aduce aminte de sexualitatea franţuzească a romanului Les liaisons dangereuses, fără însă substratul confecţionar de intrigi; totuşi, încurcăturile amoroase nu sunt lipsite de propria lor dramă, precum o situaţie din Jane Austen, fără însă posibilitatea derâderii, ci doar cea a contemplaţiei fatidice ce este revărsată cea mai bună parte din timp de către Ryno de Marigny, un tânăr aristocrat francez, ce s-a săturat de pendateria sexuală a trecutului său şi este gata să adopte o viaţă convinsă de soţ fidel, debarasându-se de femeia ce i-a fost alături 10 ani.
Rolul tânărului aristocrat este executat fără exacerbare de modelul Fu'ad Aït Aattou (dealtfel în singurul său rol filmografic); acesta îşi doreşte cu adevărat o altă viaţă alături de fata de care s-a îndrăgostit, Hermangarde, o tânără virgină, lipsită nu numai de experienţele intime, ci şi de cele sociale, fiind întruparea naivităţii răsfăţate, dar bine temperată. Aceasta nu ştie mai nimic de trecutul viitorului ei soţ, iar ca pentru multe tinere din acea perioadă, căsătoria ce va urma reprezintă întreaga sa viaţă şi motiv de existenţă.
Însă Ryno, cu reputaţia sa, nu poate obţine tot ce doreşte inima sa - întâi este nevoie de o conversaţie lungă de o noapte întreagă cu bunica fetei pentru a obţine consimţământul şi pentru a convinge că trecutul său rămâne trecut. Astfel, povestea ne absoarbe în tinereţea aristocratului, când o cunoaşte pentru prima dată pe Vellini (interpretată de Asia Argento) în rolul unei spanioloaice neconvenţională, ce a reuşit să obţină titlul de soţie al unui nobil englez. Începutul dintre cei doi este aproape mitic: el este înfierat de vulgaritatea şi dispreţul femeii, ea nu admite focul dinăuntru decât atunci când flăcările iau cu ele aproape viaţa lui Ryno, în urma unui duel.
Fu'ad este aristocrat în orice înseamnă existenţa sa, fiind seducător, dar nu debordant, chiar şi în momentele cele mai pasionale, păstrându-şi naturaleţea şi fiind destins în cele mai sălbatice momente. Asia, în schimb, înfloreşte personajul ei în orice situaţie, exagerările acesteia lustruindu-i farmecul, vulgarităţile sporindu-i sexualitatea. Relaţia ce durează zece ani nu este una obişnuită...fapt reflectat şi de urmările tragediei ce-i loveşte pe amorezi.
Gelozia lui Vellini este măsurată doar de încercările desperate ale lui Ryno de a scăpa de ea, fiind necesară o confruntare directă şi inechivocă care duce însă doar la un şah pat.
Transformarea este parţială, iar urmarea o extensie naturală a firii celor doi, fiind, nu prinşi între ciocan şi nicovală, ci reprezentând ei înşişi aceste unelte, ciocnindu-se devastator cu ropote de scântei.
7/10
Stilul aduce aminte de sexualitatea franţuzească a romanului Les liaisons dangereuses, fără însă substratul confecţionar de intrigi; totuşi, încurcăturile amoroase nu sunt lipsite de propria lor dramă, precum o situaţie din Jane Austen, fără însă posibilitatea derâderii, ci doar cea a contemplaţiei fatidice ce este revărsată cea mai bună parte din timp de către Ryno de Marigny, un tânăr aristocrat francez, ce s-a săturat de pendateria sexuală a trecutului său şi este gata să adopte o viaţă convinsă de soţ fidel, debarasându-se de femeia ce i-a fost alături 10 ani.
Rolul tânărului aristocrat este executat fără exacerbare de modelul Fu'ad Aït Aattou (dealtfel în singurul său rol filmografic); acesta îşi doreşte cu adevărat o altă viaţă alături de fata de care s-a îndrăgostit, Hermangarde, o tânără virgină, lipsită nu numai de experienţele intime, ci şi de cele sociale, fiind întruparea naivităţii răsfăţate, dar bine temperată. Aceasta nu ştie mai nimic de trecutul viitorului ei soţ, iar ca pentru multe tinere din acea perioadă, căsătoria ce va urma reprezintă întreaga sa viaţă şi motiv de existenţă.
Însă Ryno, cu reputaţia sa, nu poate obţine tot ce doreşte inima sa - întâi este nevoie de o conversaţie lungă de o noapte întreagă cu bunica fetei pentru a obţine consimţământul şi pentru a convinge că trecutul său rămâne trecut. Astfel, povestea ne absoarbe în tinereţea aristocratului, când o cunoaşte pentru prima dată pe Vellini (interpretată de Asia Argento) în rolul unei spanioloaice neconvenţională, ce a reuşit să obţină titlul de soţie al unui nobil englez. Începutul dintre cei doi este aproape mitic: el este înfierat de vulgaritatea şi dispreţul femeii, ea nu admite focul dinăuntru decât atunci când flăcările iau cu ele aproape viaţa lui Ryno, în urma unui duel.
Fu'ad este aristocrat în orice înseamnă existenţa sa, fiind seducător, dar nu debordant, chiar şi în momentele cele mai pasionale, păstrându-şi naturaleţea şi fiind destins în cele mai sălbatice momente. Asia, în schimb, înfloreşte personajul ei în orice situaţie, exagerările acesteia lustruindu-i farmecul, vulgarităţile sporindu-i sexualitatea. Relaţia ce durează zece ani nu este una obişnuită...fapt reflectat şi de urmările tragediei ce-i loveşte pe amorezi.
Gelozia lui Vellini este măsurată doar de încercările desperate ale lui Ryno de a scăpa de ea, fiind necesară o confruntare directă şi inechivocă care duce însă doar la un şah pat.
Transformarea este parţială, iar urmarea o extensie naturală a firii celor doi, fiind, nu prinşi între ciocan şi nicovală, ci reprezentând ei înşişi aceste unelte, ciocnindu-se devastator cu ropote de scântei.
7/10
Ondine (2009)
Divorţul nu este întotdeauna blând cu bărbaţii, chiar în cazul în care poate meritele lor pentru custodia copilului sunt mai evidente. Colin Farrell este Syracuse, un pescar fără noroc, într-atât fiind privat de către acesta, încât după ce pierde custodia fiicei sale fostei sale soţii care este alcoolică, se găseşte întro situaţie dificilă, fiica sa fiind pe dializă şi pe lista celor cu aşteptări pentru donaţii.
Constant batjocorit de întregul orăşel pe seama numelui său, datorită trecutului turbulent de alcoolic, nu se poate lăuda nici cu o proficienţă în pescărit. Până întro zi...
Dacă fantasticul ar putea fi mai evaziv în viaţa unui adult, atunci femeia pe care o pescuieşte într-o zi, jucată seren de Alicja Bachleda, este întruchiparea paradoxului pescăresc: aduce noroc, însă este femeie, iar în concepţia irlandeză a lui Syracuse despre lume, va aduce un eventual ghinion; acest fapt îl bântuie, împiedicându-l să împărtăşească sentimentele fiicei sale (care crede despre femeie că e un fel de sirenă - o selkie - şi că poate îndeplini dorinţe), şi, părăsit de credinţă în sensul instituţional, paranoia şi frica de fericire îl împiedică să realizeze cursul sentimentelor sale pentru această fiinţă găsită atât de oportun.
Legenda spune că o selkie poate sta până la 7 ani pe pământ dacă soţul ei marin n-o doreşte înapoi. Alicja îşi joacă rolul ideal, combinând misticul său feminin (iar nu voluptuos, debordant) cu o aură străină, naivă şi totuşi pătrunzătoare. Când inevitabilul se produce, reacţiile sunt poate prea previzibile, iar fantasticul aduce mai mult cu sinistrul poveştilor fraţilor Grimm decât cu producţiile Disney.
Poate ceea ce te face fericit este menit să te facă fericit, însă nu fără sacrificiile necesare a fi plătite pentru încăpăţânarea de a realiza că să te schimbi e atât de uşor, atunci când ai pentru ce lupta, desconsideraţiile exterioare nefiind în măsură să îţi îndrume viaţa către un stereotip distrugător.
7/10
Constant batjocorit de întregul orăşel pe seama numelui său, datorită trecutului turbulent de alcoolic, nu se poate lăuda nici cu o proficienţă în pescărit. Până întro zi...
Dacă fantasticul ar putea fi mai evaziv în viaţa unui adult, atunci femeia pe care o pescuieşte într-o zi, jucată seren de Alicja Bachleda, este întruchiparea paradoxului pescăresc: aduce noroc, însă este femeie, iar în concepţia irlandeză a lui Syracuse despre lume, va aduce un eventual ghinion; acest fapt îl bântuie, împiedicându-l să împărtăşească sentimentele fiicei sale (care crede despre femeie că e un fel de sirenă - o selkie - şi că poate îndeplini dorinţe), şi, părăsit de credinţă în sensul instituţional, paranoia şi frica de fericire îl împiedică să realizeze cursul sentimentelor sale pentru această fiinţă găsită atât de oportun.
Legenda spune că o selkie poate sta până la 7 ani pe pământ dacă soţul ei marin n-o doreşte înapoi. Alicja îşi joacă rolul ideal, combinând misticul său feminin (iar nu voluptuos, debordant) cu o aură străină, naivă şi totuşi pătrunzătoare. Când inevitabilul se produce, reacţiile sunt poate prea previzibile, iar fantasticul aduce mai mult cu sinistrul poveştilor fraţilor Grimm decât cu producţiile Disney.
Poate ceea ce te face fericit este menit să te facă fericit, însă nu fără sacrificiile necesare a fi plătite pentru încăpăţânarea de a realiza că să te schimbi e atât de uşor, atunci când ai pentru ce lupta, desconsideraţiile exterioare nefiind în măsură să îţi îndrume viaţa către un stereotip distrugător.
7/10
Subscribe to:
Posts (Atom)