Bazându-se pe o introspecţie ca alternativă la desfăşurarea acţiunii, The Killer Inside Me surprinde prin onestitatea pe care i-o acordă personajului principal, Lou; acesta analizează, meditează, împărtăşeşte gânduri şi face dezvăluiri despre motivaţia sa într-o calmă voce ce poate trăda natura sa debilitantă.
Casey Affleck reuşeşte o prestaţie la fel de admirabilă ca şi în Gone Baby Gone, în rolul de om al legii, care are o anumite complexitate inecesară adăugată în rezolvarea conflictelor, şi anume foloseşte moartea femeilor (fapt săvârşit de el, desigur) ca piesă centrală în scenariile sale imaginare pentru a evada din situaţii relativ puţin anevoioase. Psihologia personajului se dezvăluie treptat, însă înafara unei expresii imaginative psiho-deterministe, această relevare progresivă face puţin pentru a elucida în mod satisfăcător o structură de anvergură ce ar conţine scenariul în cadru explicativ.
Michael Winterbottom detaşează camera foarte mult de personaje, iar câteodată, aceleaşi personaje par echivalent distanţate faţă de poveste, care se desfăşoară într-un stil exploataţional, un trend nişă în această perioadă, ce mai poate fi regăsit în recapturarea unor elemente în filmele lui Tarantino sau Rodriguez.
Lou însuşi prin completările sale narative pare să se afle inconmesurabil de departe faţă de acţiune, judecând degajat evenimentele, vocea sa apărând în ultimă instanţă ca o completare al Eului personajului. Affleck îşi îndeplineşte complicitar partitura, poate altfel destul de puternică încât să fie în cursa pentru nominalizările Academiei Americane, de nu ar fi elementele de violenţă dezgustătoare ce au făcut-o şi pe Jessica Alba să plece din sală la Cannes în timpul difuzării acestui film şi subiectul nu atât stereotipizat cât şi de încadrare degradantă în evoluţia temporală a filmelor.
Joyce Lakeland (Alba) şi Amy (Kate Hudson) sunt cele două femei ce se regăsesc dramatic în viaţa lui Lou. Alba o interpretează pe Joyce, o prostituată, cu o forţă sexuală ce altfel nu se regăseşte în filmografia ei niciodată explicit şi pe care principiile ei o refuză dinainte; probabil tipizarea excesivă pentru încadrarea scenaristică (ca şi în cazul rolului ei din Machete) ajută foarte mult la aducerea la suprafaţă a unei puternici caracteristici dinamice unui personaj altfel bidimensional. Amy este o fată cu o reputaţie foarte bună din oraş şi care încearcă să-l convingă pe Lou să o ia de nevastă - Hudson nu necesită foarte multă prezenţă pentru acest rol, în cazul ei personajul fiind mult mai restrictiv şi decât cel al Albei. În ambele cazuri, aceste femei reprezintă tipul de iubire pe care îl resimte Lou; în ambele cazuri, deznodământul acestor personaje reprezintă singura formă de iubire pe care o poate avea vreodată Lou.
Celelalte personaje există doar ca declanşatoare stereotipizate pentru progresia scenariului şi dezvoltarea şi definitivarea personajului principal, al cărui transformare nu comportă necesar aceste figuri, dar al cărui realizări graduale se oglindesc în ele. Sfârşitul este poate cel mai slab punct al filmului, un omagiu adus filmelor de gen din anii 80, dar cu puţină relevanţă şi coordonare logică, ce ar părea foarte slab inspirat cauzal pentru un spectator mai interesat.
Decorul este caracteristic pentru genul filmului şi plasamentul acestuia într-un mic orăşel din Texas; introducerea personajului-narator stabileşte regulile sub care se află incidental şi filmul. Cinematografia reliefează puternic izolarea economică a unei astfel de regiuni, cadrele palide scoţând în evidenţă gândurile personajelor principale de a pleca pentru o viaţă mai bună în altă parte - una nu neaparat moral-spirituală, dar, având în vedere desfăşurarea poveştii, necesitat materială.
7/10
