Two Lovers (2008)

Când motivul existenţei tale de până mai ieri dispare brusc în urma unei tehnicalităţi, iar în urma vortexului sinuciderea pare singura ta opţiune, spre ce mai priveşti înainte pentru a-ţi motiva dorinţa de a trăi?

Ultimul film până în acest an al controversatului Joaquin Phoenix, ce îl joacă pe Leonard, un tânăr ce este salvat de la sinucidere, pentru ca apoi să plece nepăsător spre casă; rezidează alături de părinţii puternic religioşi (evrei), şi chiar şi la vârsta sa înaintată doresc să îi găsească o soţie. Evident că tranzacţia va cuprinde în fundal şi una economică între familia sa şi cea a fetei, Sandra, un tunel ce pare a-i constrânge deciziile tânărului prin fundamentarea planului său de viitor când acesta vrea doar o eliberare.

Surpriza vine din faptul că, în ciuda reticenţei iniţiale, ajunge chiar să o placă pe această tânără fată, care pare un mozaic între naivitatea adolescentelor şi seriozitatea femeilor a căror viaţă a fost dinainte planificată, iar ele se lasă doar în prada sentimentelor spontane ce se pot isca, iar spre norocul ei, chiar o fac.

În această scenă pică o nouă vecină, Michelle (jucată excelent de Gwyneth Paltrow, în poate cel mai bun rol al ei de la Proof); aceasta este total diferită de Sandra, iar dezinvoltura, maturitatea şi familiarismul ei îl cuceresc ezoteric pe închisul Leonard.

Însă în orice situaţie de genul, nimic nu ajunge să fie perfect, deşi Leonard crede asta până la capăt - apar confuzii, neînţelegeri, ciocniri de ego-uri, indiferenţă şi sentimente incompatibile. Spontaneitatea scenei finale este subminată de însăşi logica relaţiilor.

Leonard duce o viaţă dublă, una pentru placul părinţilor săi, în care se regăseşte adesea sustras, iar una ca un fel de proiect individual, alături de misterioasa Michelle. Vag, doar mama sa (Isabella Rossellini, şi nu cred să o fi văzut mai potrivită pentru acest rol) pare a fi conştientă de suferinţele interioare ale fiului ei, însă rămâne impasibilă, anticipând parcă finalul anticlimatic.

Regizorul trasează invizibil lumea neîndurătoare a lui Leonard, constant înconjurat, dacă nu de oameni, de propria sa fiinţă, scăpătând într-o lume rece, crudă. Finalul este în fond, o decizie care poate îi va pune viaţa in ordine, nu pentru că aşa ar fi cuvenit, ci pentru că descoperă în sine o maturizare neivită întregul film.

7/10

Hors de prix (2006)

Audrey Tautou pare să aiba repertorii similare când vine vorba de filmele romantice franţuzeşti, fie că este fata aventuroasă din Le fabuleux destin d'Amélie Poulain, femeia superstiţioasă, dar de neclintit din Un long dimanche de fiançailles sau această tânără, Irène, în căutare de plăceri uşoare, bani mulţi şi viaţă liniştită, reuşească să pătrundă un spirit buclucaş şi anevoios (citite în altă notă şi veţi descoperi personajul slab caracterizat din The Da Vinci Code) în destinul personajelor sale.

Irène descoperă că viaţa lejeră pe care o visează nu compune toate elementele fericirii, iar încercând să găsească o sclipire de ziua ei, îl descoperă pe Jean (interpretat sincer de naiv de Gad Elmaleh), barman, pe care îl confundă cu un individ cu portofel fără fund (sau carte de credit). Descoperită, iar apoi trădată de realitate, încearcă să revină pe traseul stabilit, fără însă a putea renunţa la conexiunea ce s-a format pe timpul unei nopţi de sinceră prietenie.

Personajele au chimie, iar valsul dragostei comportă situaţii comice, stânjenitoare, şi de-a dreptul bizare; Jean descoperă lumea Irènei, şi se foloseşte de noile descoperite avantaje (materiale cu precădere) pentru a o curta pe tânăra de înaltă întreţinere. Pe parcurs însă, amândoi ajung, ca parcă străbătând acelaşi labirint, la concluzii asemănătoare despre situaţia lor, despre fericire...

Povestea este una clasică, iar sfârşitul previzibil, deşi unii ar fi tentaţi să acuze disperarea lui Jean (alţii în aceeaşi situaţie poate ar înţelege) - într-o formă, filmul dezvoltă subiectul dragostei la prima vedere, mascată de înşelăciune şi orbire sentimentală. Privind cu ostentaţie în lumea materială, uiţi că această nu derivă automat şi încălzirea interioară, iar mai mult ca bogătaşii în vârstă ce apar ca perechile celor doi tineri nu pare să ştie asta nimeni mai bine; însă pierzând trenul la momentul lor, singura lor formă de căldură este una cumpărată, falsă.

Prin contrast, Irène descoperă aceasta după multe umilinţe, care nu dor într-atât public, cât în privaţiunea sentimentelor sale; Jean, pe de altă parte este conştient mereu de utilitatea mijlocitoare a banilor, singurul său orizont reprezentând chiar şi 30 de secunde alături de fata pe care începe s-o iubească.

7/10