În numele unei vieţi lipsite de boli grave şi în care accidentele, chiar şi cele mai insignifiante, ar putea fi remontate, aproape fără complexitate, şi al cărei speranţă la naştere trece lejer de 100 de ani, aţi accepta o societate ce realizează copii genetice de la care se aşteaptă, după o viaţă scurtă, trăită inocent, să doneze membre sau organge interne, după care apoi completează, funcţia fiindu-le desăvârşită? În faţa unei vieţi lipsită de griji medicale majore, aţi accepta o predare morală asupra elementului ce vă susţine acest mod de viaţă, ignorând realitatea afectivă, cognitivă a acestor duplicate?
Preluând oarecum din mijlocul acţiunii din The Island, acest film este mai puţin o "aventură" eroică în tărâmul consumerist, ce a trădat dreptatea, şi apreciază în schimb o abordare introspectivă şi lentă, din perspectiva personajului principal, Kathy (Carey Mulligan, într-un rol în care asimilează pedantic caracteristicile molcome şi tolerante ale personajului ce-l interpretează) asupra curentului amoral ce este dobândit aproape fără protest (niciunul menţionat, iar încercări de realizare asupra eticii, mor odată cu proiectul asupra căruia se opreşte filmul) odată cu aceste progrese medicale. Explicit, nu se menţionează niciodată originea lor, însă tensiuni insurmontabile în psihicul tinerilor se relevă prin diferite ieşiri, în special ale lui Ruth (Keira Knightley), pe final.
Filmul se deschide cu o prezentare a Hailsham, o şcoală, în care copiii par neatinşi de realităţile ce ar pătrunde în filme ce prezintă astfel de şcoli; Kathy are o afinitate puternică faţă de Tommy, iar cei doi devin bun prieteni, însă fata ce mereu îl tachina pe Tommy, Ruth, îl abordează romantic, iar o relaţie între cei doi începe. Între timp aflăm, prin vocea unei profesoare ce lucrează la Hailsham (evident, temporar după această dezvăluire) adevărul despre această şcoală specială plină de aceşti copii speciali: ei nu vor putea niciodată să aibă măcar şansa de a-şi îndeplini visele omniprezente în vieţile celor mici despre potenţialul vieţii lor adulte. Aceşti copii au un singur scop, şi anume de a deveni maturi biologic, după care vor servi drept donatori pentru societate, ducându-şi viaţa la bun sfârşit, completând. Viaţa lor este astfel începută prin a-i condiţiona să-şi accepte propria existenţă de donatori, fără mari răbufniri psihologice.
Celelalte două părţi ale filmului, introduc secvenţial viaţa scurtă ce li se permite acestor personaje, trecând printr-o acumulare a cunoştiinţelor din împrejurimi şi micul anturaj, diferenţiere calitativă (donatori şi îngrijitori), speranţă, resemnare, acceptare şi sfârşire. Trioul de prieteni este secundar poveştii, şi poate fi interpretat, în cadrul vieţii lor, prin abordare contextuală, ca fiind exclusiv secvenţa unei vieţi trăite şi împlinite: deja la 20 de ani se comportă ca la vârsta mijlocie, pentru ca la 30 de ani, sclipirea să fi dispărut aproape în totalitate, acceptând liniştit soarta ce le este pecetluită.
Nu cuprinde nici o perspectivă crudă asupra implicaţiilor etice şi politice, nici o abordare moralizantă a situaţiei dintr-o poziţie inatacabilă; filmul preferă o poveste personală, din perspectiva lui Kathy, care nu poate, şi oarecum condiţionată psihologic, dar şi terifiată de potenţiala realitate a adevărului, să străpungă stabilimentul social şi politic instituit, şi, precum se poate vedea şi în Tommy şi Ruth, personaje mai individualizate, preferă o amăgire serenă şi speranţă implacabilului adevăr despre vieţile lor. Un astfel de tratament poate nu este pe placul celor care aşteaptă o voce impersonală sau moralizatoare din spatele camerei, cu o pletoră de informaţii; încercarea este dulce şi inviolabilă, dar în acelaşi timp spectatorul este conştient de paralizia personajelor şi scurgerea dezolantă a timpului.
Personajele sunt cuprinse într-un univers inescapabil, singura familie fiindu-le ceilalţi ca ei, iar singura evadare din calea tristeţii o perpetuă vieţuire în prezent, ce nu le permite o îngândurare prea adâncă asupra filosofiei şi naturii situaţiei lor. Societatea le este străină, etica este abandonată, iar vieţile lor, deşi scurte, sunt în cadrul scopului şi universului lor, pline şi întregite.
8/10
Dec 30, 2010
The Disappearance of Alice Creed (2009)
Dacă s-ar întâmpla ca brusc să fiţi răpiţi, fără vreo explicaţie, să fiţi dezgoliţi şi închişi şi hrăniţi precum nişte animale, aţi reacţiona oare altfel faţă de Alice Creed?
Filmul în sine este mai puţin despre o răpire de succes sau eşuată, sau de eforturile autorităţilor de a urmări situaţia şi de a o rezolva, încărcat de sentimentalismul excesiv al părinţilor sau de răzbunarea ireală a unui mercenar improvizat, cât despre relaţiile ce se stabilesc simplu între părţile implicate direct, anume răpita, cu aport redus în prima parte a filmului, şi cei doi răpitori, care suferă fiecare un şoc asupra liniştii lor interioare.
Gemma Arterton realizează o performanţă credibilă a unui personaj în stare de şoc, ce îşi însuşeşte mediul înconjurător spre a-l folosi oricând spre avantajul său. Nu debordează de eroism banal, nici nu se supune regulii crengilor în vânt care îşi descoperă resurse nebănuite ce duc spre un final apoteotic, deus ex machina. Prezenţa sa este în necesitarea scenariului, şi acţionează mai degrabă ca un element declanşator, cum dealtfel numai din postura sa se poate înfăptui; Alice arată în fiecare moment ca o tânără dezorientată care acţionează sub influenţa momentului, cu gânduri elementare de supravieţuire.
Danny şi Vic reprezintă nu numai banalul cuplu simplifcat (deoarece, aşa cum explică şi Vic, ce e mai simplu, e mai bine) de răpitori, iar relaţia lor atinge zone foarte rar explorate în acest gen de film; Vic, interpretat de Eddie Marsan, este creierul operaţiunii: el stabileşte minuţiozitatea cauzală în tot ceea ce se întâmplă, are grijă ca planul să nu aibă hibe, este vocea disciplinei şi a ordinii, iar singura sa slăbiciune îl pune într-o fantă de lumină obscură spre final, spectatorul încercând sentimente de amuzament şi compătimire. Danny este o parte şubredă, el a identificat victima, dar este impacient, visător, puţin mai rupt de realitatea momentului şi cu o atenţie figurativă asupra dorinţelor sale trecătoare. Instabilitatea sa provoacă două conflicte şi rezolvă poetic filmul, sub auspicii clasice.
Dacă doriţi un film ordinar despre o răpire, cu elemente false de târguială, sindromul Stockholm, poliţişti limitaţi, cu tentă de existenţialism, atunci veţi fi dezamăgiţi; încercarea acestui film aduce cu sine, deşi nu la fel de reuşit precum Dog Day Afternoon, lipsindu-i o forţă centrală şi o dramatizare mai efectivă a tensiunii create, o aruncare a privirii asupra unor relaţii dintre oameni, scoşi din momentalitea lor banală şi forţaţi să caute o ieşire din situaţii tensionate şi stresante, asupra cărora controlul le este amăgitor.
6/10
Filmul în sine este mai puţin despre o răpire de succes sau eşuată, sau de eforturile autorităţilor de a urmări situaţia şi de a o rezolva, încărcat de sentimentalismul excesiv al părinţilor sau de răzbunarea ireală a unui mercenar improvizat, cât despre relaţiile ce se stabilesc simplu între părţile implicate direct, anume răpita, cu aport redus în prima parte a filmului, şi cei doi răpitori, care suferă fiecare un şoc asupra liniştii lor interioare.
Gemma Arterton realizează o performanţă credibilă a unui personaj în stare de şoc, ce îşi însuşeşte mediul înconjurător spre a-l folosi oricând spre avantajul său. Nu debordează de eroism banal, nici nu se supune regulii crengilor în vânt care îşi descoperă resurse nebănuite ce duc spre un final apoteotic, deus ex machina. Prezenţa sa este în necesitarea scenariului, şi acţionează mai degrabă ca un element declanşator, cum dealtfel numai din postura sa se poate înfăptui; Alice arată în fiecare moment ca o tânără dezorientată care acţionează sub influenţa momentului, cu gânduri elementare de supravieţuire.
Danny şi Vic reprezintă nu numai banalul cuplu simplifcat (deoarece, aşa cum explică şi Vic, ce e mai simplu, e mai bine) de răpitori, iar relaţia lor atinge zone foarte rar explorate în acest gen de film; Vic, interpretat de Eddie Marsan, este creierul operaţiunii: el stabileşte minuţiozitatea cauzală în tot ceea ce se întâmplă, are grijă ca planul să nu aibă hibe, este vocea disciplinei şi a ordinii, iar singura sa slăbiciune îl pune într-o fantă de lumină obscură spre final, spectatorul încercând sentimente de amuzament şi compătimire. Danny este o parte şubredă, el a identificat victima, dar este impacient, visător, puţin mai rupt de realitatea momentului şi cu o atenţie figurativă asupra dorinţelor sale trecătoare. Instabilitatea sa provoacă două conflicte şi rezolvă poetic filmul, sub auspicii clasice.
Dacă doriţi un film ordinar despre o răpire, cu elemente false de târguială, sindromul Stockholm, poliţişti limitaţi, cu tentă de existenţialism, atunci veţi fi dezamăgiţi; încercarea acestui film aduce cu sine, deşi nu la fel de reuşit precum Dog Day Afternoon, lipsindu-i o forţă centrală şi o dramatizare mai efectivă a tensiunii create, o aruncare a privirii asupra unor relaţii dintre oameni, scoşi din momentalitea lor banală şi forţaţi să caute o ieşire din situaţii tensionate şi stresante, asupra cărora controlul le este amăgitor.
6/10
Subscribe to:
Posts (Atom)